Urmele de sânge

Articolul „ Urmele de sânge ” este parte a unei lucrări de licență.

Nu găsești ce cauți? Oferim servicii de consultanta pentru redactarea lucrarii de licenta!

 

Noţiuni generale. Prezenţa urmelor de sânge la locul faptei totdeauna presupune vătămarea integrităţii corporale, prin leziuni deschise, a unor persoane sau animale. Ele se creează pe obiectele de la faţa locului, corpul omului, instrumentele utilizate, direct pe sol, pe drumul parcurs de persoana cu leziuni sângerânde.[1] În funcţie de cantitatea lichidului sanguin, natura obiectului primitor, precum şi a unghiului de incidenţă, urmele de sânge au forme şi aspecte diferite. După modul de creare, se prezintă sub formă de dâre, dacă în timpul scurgerii persoana se afla în mişcare, de picături în grup sau izolate, când era în stare de repaus relativ şi ca mânjituri, rezultate din ştergerea  mâinilor, a picioarelor ori a obiectelor acoperite cu sânge. După unghiul de incidenţă, de contact cu obiectul suport, urmele de sânge pot fi rotunde ori alungite.

Aspectul picăturilor de sânge
Aspectul picăturilor de sânge căzute sub un unghi drept de la înălţimi diferite: a – până la 25 cm; b – peste 25 cm şi până la 150 cm; c – peste 150 cm.
Comandă lucrari de licență

Forma rotundă este determinată de căderea sub un unghi drept (fig. 3), iar forma alungită, când unghiul ade incidenţă a fost ascuţit (fig. 4). În cazul căderii sub un unghi drept şi de la o înălţime de până la 25 cm, picătura de sânge are formă rotundă şi marginile netede; de la o înălţime între 25 – 150 cm, picătura are marginile dinţate; picătura de sânge are marginile dinţate foarte pronunţat, cu stropi pe margine sub formă de raze, când distanţa de cădere depăşeşte 150 centimetri.[2] Desigur că aceste forme se întâlnesc când obiectul primitor are o suprafaţă destul de netedă. Pe obiectele poroase nu vom  întâlni asemenea forme.  

Culoarea urmelor de sânge nu este aceeaşi pe toată perioada existenţei lor. Imediat după scurgerea din vasele sanguine, ele au culoarea de roşu-deschis, iar, pe măsura învechirii, devin de un roşu-închis, cafenii, brune-închis, negre, cenuşii, verzi. Asupra culorii urmelor de sânge, afară de timp, care este hotărâtor, datorită oxidării treptate, mai acţionează starea atmosferică, natura şi culoarea obiectului pe care se află, impurităţile din aer şi chiar din conţinutul sângelui respectiv.[3] Vechimea acestor urme mai poate fi apreciată şi după gradul deshidratării, care se accentuează tot mai mult în funcţie de aceiaşi factori.

Aspectul picăturilor de sânge
Aspectul picăturilor de sânge căzute pe obiectul primitor sub un unghi ascuţit: a – 60-75°; b – 25-35°.
Comandă lucrări de licență

Forma şi poziţia urmelor de sânge sunt utile la stabilirea modului de săvârşire a faptei, iar cantitatea lor ajută la determinarea vasului sanguin lezat, gradul în care a fost vătămat.

Căutarea urmelor de sânge la locul faptei se face după anumite procedee şi prin utilizarea mijloacelor tehnice adecvate, în funcţie de natura infracţiunii, particularităţile locului cercetat şi de natura obiectelor din perimetrul său. De obicei, obiectele care ar putea fi purtătoare ale urmelor de sânge sunt foarte variate ca structură, destinaţie, mărime, culoare şi formă de prezentare. Totuşi, putem aminti, în acest sens, corpul şi hainele omului, obiectele din perimetrul locului în cauză, instrumentele utilizate, duşumelele, solul, iarba, frunzele arbuştilor etc.

Pe corpul omului participant, într-un fel sau altul, la săvârşirea faptei cercetate, totdeauna se creează urme de sânge, dacă prin infracţiunea săvârşită s-au creat leziuni deschise. Asemenea urme vor fi, în primul rând, pe corpul şi hainele victimelor, după care pe corpul şi hainele agresorilor şi, în unele situaţii, chiar şi pe martorii oculari.

Ţinând seama de natura leziunilor descoperite, zonele corpului pe care se află, organele vătămate, urmele de sânge vor fi căutate începând cu zonele respective ale corpului, continuând apoi cu restul corpului. Afară de atare zone, urmele de sânge se mai caută, mai ales în cazul victimelor, în orificiile naturale ale corpului, în zonele păroase, mai ales pe cap, în urechi şi după urechi, în nas, gură, subsuori, pe mâini, în special sub unghii. Hainele şi încălţămintea totdeauna constituie obiectul cercetării pentru descoperirea acestor urme. Hainele se cercetează, luându-se fiecare piesă în parte, în exterior şi în interior, în special reverele, buzunarele, conţinutul lor, mânecile, manşetele, cusăturile, şliţurile pantalonilor, manşetele acestora. Hainele din ţesătură mai păroasă, din stofă groasă, cum sunt paltoanele, pardesiele de culoare închisă, se cercetează deosebit de atent, folosindu-se la nevoie şi izvoare de lumină artificială, lămpi cu raze ultraviolete, mijloace optice portative de mărit, deoarece în asemenea îmbrăcăminte lichidul sanguin pătrunde adânc în masa ţesăturii sau a tricotajului.

Încălţămintea se cercetează cu atenţie în exterior pe la cusături, între talpă şi faţă, pe suprafaţa tălpii, în detaliile desenului antiderapant, zonele arcadei, tocul. Trecând la partea interioară a încălţămintei, se examinează căptuşeala, ciorapii, picioarele persoanei în cauză.

Tot la fel de amănunţit trebuie să fie examinate corpul şi hainele persoanelor în cazul percheziţiilor domiciliare, cum se întâmplă în cazul persoanelor suspecte de a fi participat la săvârşirea infracţiunii cercetate.

Locul în care s-a comis infracţiunea şi, mai ales, zona pe care a fost găsit corpul victimei se cercetează cu deosebită atenţie. Întâi, se vede dacă în limitele respective există sau nu urme de sânge, cât sunt de întinse, culoarea şi gradul de coagulare, pe ce fel de obiecte se mai găsesc atare urme şi starea în care se află. Apoi, se examinează cu atenţie, prin folosirea mijloacelor corespunzătoare de iluminat şi de mărit contrastele, zonele din locul faptei şi obiectele din perimetrul său care, prin natura lor şi a faptei, poziţia pe care o au, ar putea fi purtătoare ale urmelor de sânge. Astfel, se cercetează, în încăperi, covoarele, hainele de pat, mobila tapiţată, suprafeţele lustruite ale mobilei de culoare închisă, duşumelele, spaţiile dintre scândurile duşumelei, mozaicurile din antreuri şi holuri, de pe paliere şi scări, mobila din bucătării, chiuvetele, băile, robinetele acestora, prosoapele etc. Când locul faptei este în curţi, grădini sau locuri deschise, cum ar fi pădurile, câmpiile, urmele de sânge s-ar putea să nu fie observate cu uşurinţă. Spre a le descoperi, şe cercetează cu atenţie solul, iarba, frunzele arbuştilor, florile etc. În cazurile când la săvârşirea infracţiunii au fost utilizate mijloace de locomoţie, cum mai des se întâmplă să fie autovehiculele, pe acestea urmele de sânge, de obicei, se creează, pe portiere, clanţele acestora, volane, scaune, pe barele de protecţie, roţile maşinii, osiile acesteia, pe radiatoare, capote etc. Toate aceste părţi ale autovehiculelor se cercetează cu deosebită atenţie, mai ales când culoarea lor ori corpurile străine îngreunează descoperirea petelor de sânge.

Greutatea mai mare în căutarea urmelor de sânge la locul faptei se întâlneşte când acestea au fost distruse prin spălare, la care se mai adaugă şi o perioadă lungă de timp de la săvârşirea infracţiunii până în momentul cercetării locului respectiv.157 Dar şi în asemenea situaţii, resturi din urmele de sânge spălate se pot descoperi la locul faptei, printr-o muncă meticuloasă de examinare a zonelor mai ascunse, cum ar fi: în masa tapiţeriilor, sub duşumele sau parchet, părţile de jos ale pereţilor ori ale mobilelor, crăpăturile mozaicurilor etc. În procesul acestor cercetări nu trebuie de uitat că, prin spălare, cantitatea mare de sânge este înlăturată, resturile rămase sunt puternic diluate şi amestecate cu substanţele folosite la spălare, cu alte corpuri străine. Astfel, într-o crimă, sub parchetul din bucătărie au fost descoperite urme de sânge, învechite şi amestecate cu substanţe din conţinutul săpunului utilizat de infractor la spălarea cantităţii mari de sânge. Prin examenul de laborator s-a stabilit grupa sanguină a urmelor descoperite, fiind identică cu a victimei infracţiunii.[4]

Fixarea urmelor de sânge descoperite la locul faptei se face prin descriere şi fotografiere.

Descrierea urmelor de sânge parcurge două faze. În prima fază se arată aspectul lor general, formele sub care se prezintă, locul sau obiectul pe care se află, la ce distanţa faţă de alte urme ori obiecte importante. După aceea, în faza a doua, se descrie fiecare urmă în parte, începând cu aspectul ei, adică dacă este baltă, dâră ori mânjitură, forma sa, culoarea, starea fluidităţii, distanţa la care se află faţă de alte urme sau de anumite obiecte fixe, dimensiunile, eventualele corpuri străine descoperite în ea. Când asemenea urme se află pe corpul sau hainele victimelor ori pe alte persoane, alături de cele menţionate, se mai specifică în ce zonă a corpului sau a îmbrăcămintei se află, ce fel de urme mai sunt în apropierea lor. În acest sens, nu se uită precizarea dacă, faţă de poziţia leziunilor, urmele descrise se găsesc în poziţie inferioară ori nu. Distanţele la care se află se specifică în centimetri şi milimetri, nu în aprecieri ca: „la o distanţă de o palmă… de trei degete de…”.

Fotografierea urmelor de sânge, de asemenea, parcurge două faze. Prima fază cuprinde fotografiile pentru fixarea aspectului general al urmelor în cauză, în raport cu obiectele sau cu alte urme din imediata lor apropiere. Iluminarea lor este bine dacă poate fi cea naturală, Pentru iluminarea artificială mai potrivite sunt becurile mate decât lămpile fulger, deoarece acestea din urmă creează umbre puternice, care atenuează multe din detaliile imaginii realizate. Izvorul de lumină artificială poate fi aşezat în spatele aparatului de fotografiat sau două izvoare din părţile laterale. Aparatul de fotografiat va fi cu obiectivul orientat perpendicular pe urmele fixate prin acest procedeu.

Fotografierea în detaliu a acestor urme se realizează astfel ca, în imaginea obţinută, să fie evidenţiate formele petei de sânge, marginile şi dimensiunile sale, folosindu-se în acest scop rigla gradată pentru fotografia la scară. Pentru fotografierea urmelor de dimensiuni mici, cum sunt picăturile de sânge, trebuie în prealabil astfel mărită distanţa focală încât să se poată fotografia de la distanţe între 5 şi 10 cm, ca în cazul urmelor de mâini. Ca la toate fotografierile de detaliu, aparatul fotografic trebuie să fie aşezat pe un stativ, cu obiectivul orientat perpendicular pe urmă. Dacă se fotografiază cu iluminare artificială, este de preferat utilizarea a două izvoare de lumină, aflate în părţile laterale ale aparatului fotografic, cu razele orientate pe urmă sub un unghi ascuţit, cam de 45°. În situaţiile când avem de fotografiat mai multe urme de sânge în grup, sub formă de picături mici, fotografiile de detaliu pot să cuprindă mai multe asemenea picături, esenţialul este să fie redate particularităţile de formă şi mărime.

De obicei, urmele de sânge şi leziunile de pe corpul victimei, în ultimele decenii, se fixează pe materiale fotosensibile color, spre a evidenţia şi pe această cale nuanţele de culoare a urmelor descoperite.[5] Pentru imprimarea pe peliculă a raportului dintre urmele de sânge şi alte urme sau obiecte de la locul faptei, se recurge la filmare, când este potrivit să se facă apel la serviciile unei persoane de specialitate.[6]

Ridicarea urmelor de sânge are loc după descriere şi fotografiere. Această operaţie se referă atât la obiectele purtătoare de atare urme, care, prin dimensiunile lor, simt uşor de manipulat, cât şi la substanţa propriu-zisă a acestor urme.

Obiectele purtătoare ale urmelor de sânge, care sunt uşor de ridicat şi transportat, se ambalează de aşa manieră ca urmele de pe ele să nu sufere nici un fel de degradare.[7] Obiectele din lemn, metal, materiale plastice, care, în general, nu se pot plia, se ambalează în cutii corespunzătoare ca dimensiuni, astfel ca pereţii acestora să nu vină în contact direct cu suprafeţele purtătoare de urme. Lenjeria de pat, obiectele de îmbrăcăminte, unele covoare, prosoape, cu sângele îmbibat în ţesătură, în prealabil se pliază astfel încât să nu se deterioreze sângele din ele, datorită umezelii sau altor factori. Indiferent de natura lor, obiectele purtătoare ale acestor urme se ambalează numai după ce sângele este uscat.[8]

Urmele de sânge aflate pe obiecte netransportabile, cum ar fi dulapurile, mesele, duşumelele, asfaltul, se ridică, în funcţie de starea în care se află, prin procedee diferite. Când este încă în stare fluidă pe obiectul purtător şi în cantitate mare, sângele se ridică din urme cu o pară de cauciuc sau de mai multe ori cu pipeta şi se introduce în borcane ori sticluţe curate, care se închid ermetic. Dacă urma conţine puţin sânge, cum ar fi câteva picături, se ridică prin tamponare cu hârtie de filtru, care se introduce în eprubete.[9] Sângele absorbit în pământ se ridică cu pământul astfel îmbibat şi se introduce în borcane curate. Florile, iarba, frunzele arbuştilor, purtătoare aleAurmelor de sânge, se taie şi se ambalează în borcane închise ermetic.[10] În cazul când sângele este infiltrat în masa de zăpadă, se ridică zăpada îmbibată, în cantitate necesară, se aşază pe o bucată de pânză albă curată, de preferinţă tifon, care se pune într-un vas, pentru topirea zăpezii în mod lent, sângele se va îmbiba în ţesătura respectivă, care va fi ambalată într-un vas de sticlă închis ermetic.

Sângele coagulat sau în stare de crustă se poate ridica prin răzuirea lui de pe obiectul purtător şi, în funcţie de cantitate, se introduce în eprubete ori borcane curate. Un alt procedeu, mai ales când sângele este în cantitate mică ori pe obiecte poroase, constă în dizolvarea în prealabil a petei în cauză cu o substanţă potrivită, cum ar fi apa distilată, după care se absoarbe cu hârtie de filtru, care se introduce în eprubete.

Expertul, examinând urmele de sânge, poate stabili dacă este sânge de om sau de animal, grupa sanguină, ori prezenţa microbilor unor boli. De asemenea, mai determină regiunea corpului din care provine, după prezenţa anumitor corpuri străine în compoziţia sângelui. Aşa, de exemplu, sângele din creier conţine în plus fibre sau celule nervoase, cel provenit din abcese mai are în compoziţia sa puroi şi ţesut celular. Sângele menstrual are aciditate şi celule epiteliale, în schimb îi lipseşte fibrina, din care cauză şi slaba coagulare. Sângele provenit din ficat şi din splină se caracterizează prin predominarea globulelor albe.[11]

O identificare a persoanei după urmele de sânge încă nu este posibilă, dar se determină cu precizie grupa sanguină.[12]


[1]  J. Thorwald, Kriminalistika segodnia, Izd. Iuridiceskaia literatura, Moskva, 1980, pag. 191-198.

[2] M.I. Avdeev, Sudebnaia mediţîna, Gosiurizdat, Moskva, 1960, pag. 485-486.

[3] N.V. Popov, Medicina judiciară, Editura de stat pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti, 1954, pag. 438.

[4] J. Thorwald, Sto let kriminalistiki, Izd. Progress, Moskva, 1974, pag. 237-250.

[5] L. Coman, Aspecte privind cercetarea la faţa locului în infracţiunile de omor, Bucureşti, 1975, pag. 61-62.

[6] I. Anghelescu, A. Barciuc, Filmul judiciar, I.G.M., Bucureşti, 1974, pag. 72-73; L. Coman, op. cit., pag. 59-60.

[7] J. Thorwald, op. cit., pag. 242-244.

[8] L. Coman, Gh. Diniţă, Cercetarea la faţa locului a accidentelor de circulaţie, I.G.M., Bucureşti, 1970, pag. 43; I. Grigorescu, în op. cit., pag. 180.

[9] C. Suciu, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 314.

[10] I. Mircea, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag.  93

[11] I.F. Krîlov, Sledî na meste prestuplenia, Izd. Leningradskogo universiteta, Leningrad, 1961, pag. 112.

[12] N.V. Popov, op. cit., pag. 446; A. Ciopraga, I. Iacobuţă, op. cit., pag. 120.