Organul care aplică sancţiunea contravenţională

Articolul „ Organul care aplică sancţiunea contravenţională ” este parte a unei lucrări de licență.

 Nu găsești ce cauți? Oferim servicii de consultanta pentru redactarea lucrarii de licenta!

Organul care aplică sancțiunea contravențională
Organul care aplică sancțiunea contravențională – comandă lucrări de licență

Raportul juridic de răspundere contravenţională are ca obiect sancţiunea juridică aplicată de către stat, prin intermediul agenţilor săi, subiectului pasiv al acestui raport. Particularităţile obiectului raportului de răspundere contravenţională sunt date de specificul sancţiunilor dreptului contravenţional.

Sancţiunile contravenţionale reprezintă o formă de constrângere juridică severă, deoarece ele sunt îndreptate împotriva patrimoniului sau libertăţii persoanei contravenientului.

Spre deosebire de sancţiunile aparţinând altor ramuri de drept, 2 sancţiunile de drept contravenţional nu au caracter reparator, ci preventiv-educativ. Scopul dreptului contravenţional îl reprezintă prevenirea şi combaterea contravenţiilor. Pentru realizarea acestui scop, legislaţia contravenţională prevede sancţiuni adaptate fiecărei specii de contravenienţi sau contravenţii. Sancţiunile contravenţionale sunt stabilite şi se aplică cu luarea în considerare a gradului de pericol social al faptei şi în funcţie de periculozitatea contravenientului. Dacă acceptăm faptul că fapta contravenţională este temeiul răspunderii contravenţionale, se poate spune că sancţiunile de drept contravenţional sunt efectul acesteia.[1]

Statul are dreptul de a trage la răspundere contravenţională pe contravenient, de a-l judeca, de a-i aplica sancţiunea sau măsura corespunzătoare şi de a-l constrânge să execute sancţiunile aplicate. Subiectul pasiv — contravenientul – are obligaţia de a răspunde pentru contravenţia comisă şi de a suporta sancţiunile aplicate. Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor de către subiectele raportului de răspundere contravenţională trebuie realizate cu respectarea cadrului juridic instituit în acest scop.

Subiectul activ al raportului de constrângere este statul, calitate exercitată prin organele competente, deoarece valorile sociale afectate prin săvârşirea contravenţiilor sunt importante şi depăşesc sfera interesului particular, având în vedere că prin lezarea lor se aduce atingere unor valori sociale de interes general.

Sancţiunea contravenţională se aplică, de regulă, de către agentul constatator. Legea prevede şi cazuri în care sancţiunea nu este aplicată de agentul constatator, cum este cazul activităţii în folosul comunităţii (când sancţiunea este aplicată de instanţă) sau când competenţa este „împărţită” între doi funcţionari[2].

Operaţiunea de aplicare a sancţiunilor contravenţionale trebuie să se facă cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 21 din O.G. nr. 2/2001, respectiv:

  • limitele sancţiunilor;
  • proporţionalitatea sancţiunii cu gradul de pericol social al faptei, ţinându-se seama de împrejurările în care fapta a fost comisă;
  • modul şi mijloacele de săvârşire;
  • scopul urmărit şi urmarea produsă; circumstanţele personale ale contravenientului, precum şi celelalte date înscrise în procesul-verbal de constatare şi sancţionare.

Organul care aplică sancţiunea trebuie să verifice limitele sancţiunilor, deoarece anumite acte normative (Legea nr. 21/1996 a concurenţei[3] şi Legea nr. 54/1992 privind impozitul pe sumele obţinute din vânzarea activelor societăţilor comerciale cu capital de stat[4], de pildă) prevăd sancţiuni în formă de procente. Aplicarea sancţiunii în alte limite sau prin aplicarea altor procente decât cele prevăzute de lege atrage nulitatea procesului-verbal.[5]

La stabilirea proporţionalităţii sancţiunii cu gradul de pericol social al faptei, cel care aplică sancţiunea trebuie să analizeze criteriile generale prevăzute de art. 21, precum şi alte criterii speciale, dacă este cazul (de pildă, criteriile cuprinse în Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar). În cazul în care este încălcată regula proporţionalităţii, instanţa va adapta sancţiunea la cerinţele prevăzute de lege. Sigur că, dând eficienţă adagiului non reformatio in pejus, instanţa nu va putea adapta sancţiunea în cauză decât în favoarea petentului.[6]

În continuare, facem câteva precizări:

  • Lipsa oricărei sancţiuni sau cel puţin lipsa sancţiunii principale din cuprinsul procesului-verbal atrage nulitatea absolută (virtuală) a acestuia. În ipoteza în care actul constatator prevede exclusiv sancţiuni complementare, fără a cuprinde cel puţin o sancţiune principală, de asemenea, este nul pentru că nu se pot aplica sancţiuni contravenţionale complementare decât alături de una sau mai multe sancţiuni contravenţionale complementare;
  • Indiferent de împrejurările în care s-a Comis contravenţia, limitele speciale, precum şi cele generale ale sancţiunilor nu pot fi depăşite. Conform art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001: „Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ (…)
  • Sancţiunea – fie principală, fie complementară – trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal;
  • Dacă, potrivit actului normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei, agentul constatator nu are dreptul să aplice şi sancţiunea, procesul-verbal de constatare se trimite de îndată organului sau persoanei competente să aplice sancţiunea, care urmează să o aplice prin rezoluţie scrisă pe procesul-verbal.


[1] Mihai Adrian Hοtca, οp.cit., p. 191

[2] În dοctrină sе vοrbеştе dеsprе scindarеa cοmpеtеnţеi, situaţiе în carе agеntul cοnstatatοr şi cеl carе aplică sancţiunеa sunt cοnsidеraţi „cοautοri” ai prοcеsului-vеrbal dе cοntravеnţiе Ο. Pοdaru, R. Chiriță, οp. Cit., p. 236

[3] M.Οf. nr. 742 din 16 august 2005.

[4]  M.Οf. nr. 119 din 4 iuniе 1992.

[5] Emanuel Albu (coord.) și alții, op.cit., p. 19.

[6] Mihai Adrian Hοtca, οp.cit., p. 192