Lucrare de licență: Adopția internațională

Cuprinsul lucrării de licență Adopția internațională

Adopția internațională

CAPITOLUL I. ADOPȚIA. ASPECTE INTRODUCTIVE 4
1.1. Scurt istoric 4
1.2. Noţiunea adopţiei 7
1.3. Sensurile juridice ale adopţiei 11
1.4. Condiții de fond ale adopției 23
1.5. Adopția în dreptul comparat 28
1.5.1. Adopţia în Anglia 28
1.5.2. Adopţia în Austria 29
1.5.3. Adopţia în Germania 30
1.5.4. Adopţia în Irlanda 34
1.5.5. Adopţia în Italia 35
1.5.6. Adopţia în Republica Moldova 36
1.5.7. Adopţia în Federaţia Rusă 38
CAPITOLUL II. PROCEDURA ADOPȚIEI INTERNAȚIONALE 41
2.1. Definiția adopției internaționale 41
2.2. Reglementarea adopției internaționale 44
2.3. Cererea de încuviințare a adopției internaționale 45
2.4. Încuviințarea adopției internaționale 48
CAPITOLUL III. REGULI PROCEDURALE PRIVIND ÎNCUVIINȚAREA ADOPȚIEI INTERNAȚIONALE 51
3.1. Competența instanțelor judecătorești 51
3.2. Judecarea cererilor 62
3.3. Reguli procedurale speciale pentru judecarea cererilor din materia adopțiilor 63
CAPITOLUL IV. ASPECTE DE DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT ÎN MATERIA ADOPȚIEI 69
4.1. Determinarea legii aplicabile efectelor adopţiei 69
4.2. Sistemul admis în dreptul internaţional privat comparat 71
4.3. Sistemul admis în dreptul internaţional privat român 72
CONCLUZII 74
BIBLIOGRAFIE 79

 

Introducerea lucrării de licență Adopția internațională

Potrivit art. 3 lit. d) din Legea nr. 273/2004, adopţia internaţională este adopţia care, în condiţiile acestei legi, nu este adopţie internă.

În schimb, în temeiul art. 3 lit. c) din aceeaşi lege, la care fac trimitere dispoziţiile de la lit. d), este internă adopţia în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât şi adoptatul au domiciliul în România.

Deci, într-o interpretare per a contrario a prevederilor art. 3 lit. c) şi d din Legea nr. 273/2004, rezultă că adopţia este internaţională atunci când adoptatul şi adoptatorul sau numai unul dintre ei au domiciliul în afara teritoriului României.[1]

După cum sunt formulate, s-ar părea că dispoziţiile art. 3 lit. c) şi d) din Legea nr. 273/2004 au în vedere trei variante posibile ale adopţiei internaţionale. Astfel, în prima, adoptatorul sau soţii adoptatori au domiciliul în străinătate, iar adoptatul în România. În cea de a doua, adoptatorul sau soţii adoptatori au domiciliul în România, iar adoptatul în străinătate. În sfârşit, în ultima variantă, atât adoptatorul sau soţii adoptatori, cât şi adoptatul au domiciliul în străinătate.[2]

Cu toate acestea, pentru a contura o definiţie corectă adopţiei internaţionale, prevederile art. 3 lit. c) şi d) trebuie puse în corelaţie cu alte dispoziţii ale Legii nr. 273/2004, precum cele ale art. 45, art. 47 şi art. 48.

Astfel, potrivit art. 45, adopţia internaţională a copilului care are domiciliul în România poate fi încuviinţată numai în situaţia în care adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este rudă până la gradul al III-lea inclusiv cu copilul pentru care a fost încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei interne (s.n.).

Deci, din conţinutul art. 45 se pot desprinde două condiţii specifice pentru încuviinţarea adopţiei internaţionale.

Astfel, una dintre cerinţele acestei adopţii este ca adoptatul să aibă domiciliul pe teritoriul României.

În schimb, a doua condiţie impune ca adoptatorul să fie rudă în linie dreaptă sau colaterală cu adoptatul până la gradul trei inclusiv[3]. În concret, se pot afla în situaţia de adoptatori părinţii naturali, bunicii, străbunicii şi unchii copilului[4]. În schimb, nu pot avea calitatea de adoptatori în cadrul adopţiei interne sau internaţionale fraţii copilului, deoarece art. 457 din noul Cod civil interzice adopţia între fraţi.

De asemenea, chiar dacă textul se referă fără distincţie la rudele până la gradul al III-a inclusiv, faptic este imposibil ca un copil să aibă rude în linie dreaptă descendentă, adică nepoţi, strănepoţi şi străstrănepoţi, care să îndeplinească cerinţele de vârstă şi capacitate pentru a fi adoptatori. Oricum, pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, de lege ferenda, unii autori[5] consideră că se impune modificarea dispoziţiilor art. 45, astfel încât să fie enumerate categoriile de rude ale copilului care îl pot adopta.[6]

În schimb, potrivit art. 47, adopţia internaţională are efectele prevăzute la art. 469-474 din noul Cod civil şi presupune deplasarea copilului pe teritoriul statului primitor, în urma încuviinţării adopţiei de către instanţa judecătorească română.

În sfârşit, în temeiul art. 48 din Legea nr. 273/2004, adopţia internaţională, în cazul în care adoptatul are domiciliul în străinătate, iar adoptatorul sau familia adoptatoare are domiciliul în România, este reglementată de legea la care fac trimitere normele conflictuale prevăzute de art. 2607-2610 din noul Cod civil.

Expresia „deplasarea copilului pe teritoriul statului primitor”, prevăzută de art. 47 din Legea nr. 273/2004, are semnificaţia de stabilire a domiciliului adoptatului pe teritoriul altui stat. într-adevăr, simpla deplasare fizică a copilului ar însemna, în realitate, doar reafirmarea dreptului persoanei la liberă circulaţie, prevăzut de art. 25 alin. (1) din Constituţie.

Deci, contrar celor sugerate de art. 3 lit. c) şi d), adopţia este internaţională şi este reglementată de Legea nr. 273/2004, numai în situaţia în care încuviinţarea ei presupune schimbarea domiciliului adoptatului din România în străinătate, acolo unde se află domiciliul adoptatorului. Practic, nu este internaţională adopţia în cazul căreia, prin încuviinţarea ei, domiciliul copilului rămâne în România ori în străinătate, după caz.

În context, facem precizarea că noţiunea de domiciliu, folosită în cuprinsul textelor evocate mai sus, trebuie analizată în sens strict juridic şi conform legii române. Astfel, potrivit 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005, domiciliul persoanei fizice este la adresa la care aceasta declară că are locuinţa principală [alin. (1)]. Domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic ori, după caz, la reprezentantul său legal sau la persoana fizică ori juridică la care este încredinţat în plasament [alin. (2)][7].



[1] C. Mareș, Dreptul familiei, ed. CH Beck, București, 2013, p. 140.

[2] O. Mihăilă, op.cit., p. 189.

[3] Înainte de modificarea Legii nr. 273/2004 prin O.U.G. nr. 102/2008, art. 45 (fost art. 39) prevedea că adopţia internaţională a copilului care are domiciliul în România poate fi încuviinţată numai în situaţia în care adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare, care domiciliază în străinătate, este bunicul copilului pentru care a fost încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei interne. Deci, adoptatorul ori unul dintre soţii adoptatori trebuia să fie rudă în linie dreaptă ascendentă în gradul doi cu adoptatul.

[4] Faţă de lipsa de distincţie a textului art. 45 din Legea nr. 273/2004, urmează să admitem că rudele până la gradul trei pot fi naturale sau din adopţie, cu excepţia părinţilor care pot fi numai naturali. Intr-adevăr, părinţii naturali pot deveni adoptatorii copilului lor în situaţia în care, în condiţiile 475 şi urm. din noul Cod civil, urmare încetării adopţiei, este încuviinţată o nouă adopţie.

[5] C. Mareș, op.cit., p. 140.

[6] Ibidem.

[7] Doctrina semnalează faptul că referirea la minor fără distincţie, în cuprinsul art. 26 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005, este evident greşită. Astfel, potrivit art. 39 din noul Cod civil, minorul care se căsătoreşte dobândeşte, de la data căsătoriei, capacitate deplină de exerciţiu. Drept urmare, acest minor are libertatea, conform art. 86 din noul Cod civil şi art. 25 alin. (2) teza I din Constituţie, să-şi stabilească domiciliul în orice localitate din ţară.