Delimitarea infracţiunii de spălare a banilor de infracţiunea de tăinuire

Articolul „ Delimitarea infracţiunii de spălare a banilor de infracţiunea de tăinuire ” este parte a unei lucrări de licență

Nu găsești ce cauți? Oferim servicii de consultanta pentru redactarea lucrarii de licenta!

Infracțiunea de spălare de bani
Infracțiunea de spălare de bani – comandă lucrări de licență.

Având în vedere faptul că atât infracţiunea de spălare a banilor, cât şi infracţiunea de tăinuire sunt infracţiuni de consecinţă, ambele comportând o infracţiune-predicat din care să provină bunul care constituie obiectul material al acestuia, considerăm că este utilă analiza asemănărilor şi deosebirilor existente între cele două infracţiuni, pentru a evita eventualele confuzii între aceste două fapte.

Potrivit art. 221 C. pen., tăinuirea constă în primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea, pentru sine ori pentru altul, a unui folos material, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 7 ani, fără ca sancţiunea aplicată să poată depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din care provine bunul tăinuit. Asemănările existente între spălarea banilor şi tăinuire privesc caracterul corelativ al acestor infracţiuni, pentru existenţa lor fiind necesară o infracţiune predicat din care să provină bunul care formează obiectul material al acestor infracţiuni.

Atât spălarea banilor, cât şi tăinuirea au ca obiect juridic principal relaţiile de natură patrimonială, iar în secundar relaţiile privind înfăptuirea justiţiei. Spre deosebire de spălarea banilor, al cărui obiect juridic generic poate fi diferit faţă de cel al infracţiunii principale, infracţiunea de tăinuire are acelaşi obiect juridic generic, ancorat în sfera relaţiilor sociale[1] patrimoniale, ca şi infracţiunea principală din care provine bunul mobil. Ambele infracţiuni au un obiect juridic secundar care constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, prin săvârşirea lor fiind îngreunată descoperirea adevărului, precum şi identificarea făptuitorilor faptelor principale din care provine bunul.

Un prim element de distincţie dintre cele două infracţiuni supuse prezentului studiu se referă la faptele infracţionale din care trebuie să provină bunul supus spălării sau, după caz, asupra cărora sunt incidente prevederile art. 221 C. pen.

În cazul infracţiunii de spălare a banilor bunul poate proveni din orice infracţiune, comparativ tăinuirii, caz în care bunurile trebuie să provină dintr-o faptă prevăzută de legea penală, nefiind necesar ca aceasta să fie infracţiune[2].

Un alt element de distincţie se referă la obiectul material al celor două infracţiuni, spălarea banilor putând avea ca obiect material orice bun mobil sau imobil, corporal sau necorporal, precum şi documente care atestă dreptul de proprietate asupra acestuia, comparativ tăinuirii, al cărui obiect material nu poate fi decât un bun mobil[3].

De asemenea, modalităţile de săvârşire a faptelor de spălare a banilor şi tăinuire sunt diferite. Dacă în cazul tăinuirii, elementul material al laturii obiective constă în primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării lui, spălarea banilor constă în primul rând în acţiunea de schimbare sau transfer de bunuri cunoscând că acestea provin din săvârşirea unei infracţiuni în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri sau în scopul de a ajuta persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei. În a doua variantă infracţiunea constă în ascunderea sau disimularea naturii reale a provenienţei, situării, dispoziţiei, circulaţiei sau a proprietăţii bunului sau a drepturilor asupra acestora, cunoscând că aceste bunuri provin din săvârşirea de infracţiuni, iar în a treia variantă, în dobândirea, deţinerea sau folosirea bunurilor, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni.

Referitor la modalităţile de comitere a celor două infracţiuni trebuie stabilită măsura în care acestea se suprapun sau ce distincţii pot fi evidenţiate sub acest aspect. Astfel, în cazul spălării banilor, schimbarea sau transferul de bunuri înseamnă transformarea acestor bunuri în alte bunuri, respectiv transmiterea dreptului de proprietate sau a unor obligaţii de la o persoană la alta, cu urmare imediată constând în ascunderea sau disimularea originii ilegale a bunurilor care au fost schimbate sau transferate, precum şi în tăinuirea sau favorizarea persoanelor implicate în săvârşirea infracţiunilor din care provin bunurile ce fac obiectul infracţiunii de spălare de bani. În cazul tăinuirii primirea reprezintă o detenţie precară a bunului, fapta fiind săvârşită în această modalitate atunci când făptuitorul acceptă cu orice titlu (în depozit, gaj sau comodat) să deţină bunul care provine din comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Prin dobândire se înţelege cumpărarea, schimbul, donaţia prin care făptuitorul devine proprietarul bunului, luând în stăpânire cu caracter definitiv acest bun. Prin transformare înţelegem modificarea substanţei sau formei bunului ori ambele în raport de natura acestuia şi în măsura posibilităţilor prin prelucrare, topire, montare, turnare în forme, măcinare etc., astfel încât se produce o modificare de natură a-i pierde cel puţin aspectul exterior care îl putea face uşor de recunoscut.

Prin înlesnirea valorificării înţelegem ajutorul dat în orice mod pentru înstrăinarea bunului în vederea obţinerii unui avantaj (punere în vânzare, intermediere, desfacere cu amănuntul etc.)[4].

Spre deosebire de tăinuire care poate fi săvârşită şi printr-o simplă transformare fizică a bunului în schimbul unor foloase, spălarea banilor reprezintă un proces complex şi dinamic prin care se conferă aparenţă de legalitate profiturilor obţinute din infracţiuni de către infractori care beneficiază ulterior de acestea. Aşa cum am descris anterior, spălarea banilor se realizează în 3 faze care pot fi separate, simultane sau se pot suprapune în funcţie de mecanismele de spălare de care dispune infractorul. Aceste etape sunt: plasarea, care constă în introducerea banilor murdari în sistemul financiar legal (de exemplu prin împărţirea sumelor mari de bani în sume mai mici spre a fi depozitate ulterior într-un cont bancar sau în cumpărarea unor instrumente financiare[5]). După plasarea banilor în sistemul financiar are loc stratificarea, respectiv mişcarea banilor între diferite conturi pentru a le ascunde originea, pentru a le îndepărta de sursa ilicită de provenienţă. De pildă, spălătorul de bani poate transfera fondurile prin mijloace electronice în conturi ale băncilor din diverse jurisdicţii, în special aşa cum am văzut când am tratat paradisurile fiscale, în acele jurisdicţii care nu cooperează în ceea ce priveşte transmiterea informaţiilor organelor de cercetare penală din diferite state. După ce fondurile au fost îndepărtate de originea lor ilicită, spălătorul de bani procedează la integrarea fondurilor în circuitul economic legal, care constă în reintrarea acestora în circuitul economic sub aparenţa provenienţei din activităţi comerciale licite.

Un alt element de distincţie între cele două infracţiuni constă în scopul urmărit în cazul celor două infracţiuni. Dacă în cazul tăinuirii scopul este expres prevăzut de textul de incriminare, respectiv obţinerea pentru sine sau pentru altul a unui folos material, textul articolului 29 din Legea nr. 656/2002 nu prevede expres un asemenea scop. Astfel, forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare a tăinuirii este intenţia calificată prin scop, făptuitorul urmărind obţinerea unui folos material pentru sine sau pentru altul şi, pentru a întregi elementul subiectiv al acestei infracţiuni, este necesar ca făptuitorul să cunoască că bunul pe care îl primeşte, dobândeşte sau îl transformă sau înlesneşte valorificarea lui provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Nu are relevanţă dacă tăinuitorul cunoaşte sau nu fapta din care provine bunul ori dacă acesta răspunde sau nu penal sau dacă a fost pedepsit sau nu pentru fapta sa[6].

Articolul „ Delimitarea infracţiunii de spălare a banilor de infracţiunea de tăinuire ” este parte a unei lucrări de licență


[1] Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură şi Presă ŞANSA SRL , Bucureşti, 1998, p. 299.

[2] Ibidem.

[3] Camelia Bogdan, op. cit., p. 166.

[4] Costică Bulai, Avram Filipaş, Constantin Mitrache, Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă, ed. 3, Bucureşti 2001, p 412.

[5] Ioan Lascu, Spălarea banilor. Actualitate. Realitate socială şi incriminare, în Dreptul nr. 6/2003, p. 16.

[6] Costică Bulai, Avram Filipaş, Constantin Mitrache, Instituţii de drept penal, op.cit., p. 413.

[6] Camelia Bogdan, op. cit., p. 129.